Nu știu om să nu fi fost rănit sufletește. Și cât de grea devine atunci fiecare noapte și fiecare respirație. Vrei să uiți, vrei să te răzbuni, dar vrei să și ierți, vrei să înțelegi ”de ce”, vrei să nu se fi întâmplat, vrei s-o iei de la capăt, dar nu ai puterea s-o mai faci, vrei totul și nu vrei nimic, de fapt.
De câte ori m-am împotmolit în suferința mea, am simțit că nimeni și nimic nu mă va mai scoate din acel blocaj. Și, totuși, am ieșit de acolo, de fiecare dată cu lecții învățate și cu un strop de înțelepciune în plus. De vindecat, nu m-am vindecat pe loc, ci în timp, trecând mai întâi „prin”, apoi ”pe lângă” și, în final, ”peste”. M-am lecuit în straturi, ca foițele unei cepe, care nu apar peste noapte, ci una după alta, învelind miezul. Așa ne vindecăm, cu răbdare, în câteva anotimpuri, cum am povestit în filmulețul următor.
Lavinia Ștefan 